Oameni care trec prin Mordor - Episodul Ozana

Oameni care trec prin Mordor – Episodul Ozana

Ozana e cea mai talentată persoană pe care-o știu: un super fotograf, desenează minunat și, cu această ocazie, am văzut că are și un stil fain de a scrie. Drept dovadă și-a pus și titlu la articol și o să mai urmeze și partea a doua. Așa că, enjoy!

Guest post by Ozana

Mordorul din ochii unei ardelence

-prima parte-

 

De fiecare dată când am un drum de făcut în București, știu clar că trebuie să mă pregătesc psihic pentru agitația, nebunia și, mai ales, viteza de acolo. Pe meleagurile noastre, totul se întâmplă într-un ritm mai de slow-motion, până și paharului îi ia ceva până pică de pe masă, așa că apuci să-l prinzi; dar la București, nem! Cu toate acestea, abia așteptam să-i fac o vizită orașului pentru că îmi era un dor nebun de prietenii mei stabiliți în capitală, așa că nu îmi mai rămânea decât să aștept o ocazie bună și s-o tulesc pe loc.

Într-una dintre dățile anterioare în care fusesem în București, îmi aduc aminte cu o oarecare jenă naivă că o întrebasem așa cu tupeu pe Ancuța:

– No, ia spune tu, așa departe este cartierul ăsta al tău? Că am căutat pe Google Maps „Mordor” și nu l-am găsit.

Moment în care s-a facut liniște deplină și-apoi toată lumea care mă înconjura s-a spart în râsete. În sinea mea, mă gândeam, „sper ca măcar am gafat cu talent și astfel să se descopere un geniu naiv în mine”! Și așa am aflat și eu despre cum, zona în care locuia Ancuța a fost botezată doar de prietenii ei din jur. De ce nu am putut să aflu și eu mai devreme? De preferabil, înainte să spun prostii.

Și uite, câteva luni mai târziu de la evenimentul de mai sus, vine și ocazia de care povesteam anterior… trebuia să merg la București cu sora mea mai mică, la un concurs de harpă și, desigur, unde stăm, unde stăm? Cazare aveam undeva în Drumul Taberei, prea departe pentru gusturile mele, nu exista nici metrou în zona aia – nu mă duc, metroul fiind singurul mijloc de transport în comun cu care mă descurc în marele oraș. Mai aveam o prietenă și pe Ancuța. O întreb pe surioara mea unde vrem să stăm și era în culmea fericirii când auzise de Ancuța și Mordorul ei. Am zis: Mordor să fie!

Alegerea era făcută, biletul deja luat, nu mai rămânea decât să ajungem. În final, după multe ore petrecute în tren, din Cluj până în București, ne sare în cale o Ancuță tare drăguță, entuziasmată și care… totuși încerca să ne pregătească de Mordorul ei:

– Vedeți că e în Mordor, e departe, e plin de praf, e la mama naibii. Îs mulți țigani, tipi de-ăștia care lucrează, fluieră, e și noroi mult când plouă, știți voi, alea-alea.

Eu în sinea mea, mă gândeam, sper doar că nu mergem la țară? Dar și dacă mergem, nu-i așa mare bai.

Era cald, se făcuse neobișnuit de cald sau în București totul e fierbinte. Toate trei eram obosite și… iată drumul până la Ancuța acasă. Plin de gropi, cu nisip și într-adevar tipi care se consideră macho fluierând după gagicuțe. Cu toate acestea, drumul a fost chiar ok comparativ cu ce mă pregătise patroana. Îmi imaginam că va trebui să iau bagajele în brațe, că vor fi așa niște gropi că voi pica din ele și că voi avea nevoie de scară ca sa ies, că tipii vor fi atât de libidinoși încât mai că vor sări la mușchii mei posteriori care, cred eu, îs sexoși! Dar fu ok! Nici nu prea aveam timp să-i bag în seamă, eram atentă pe unde îmi car bagajul, așadar ignorare totală. Ah, și de altfel eram atentă să-mi iau puncte de reper ca să o impresionez pe Ancuța că știu drumul spre ea și să mă întorc înapoi, hehe!

Cu toate acestea, camioanele care circulau pe strada principală reușeau câteodată să te înspăimânte, mai ales când erau imense și mai aveau 2-3 cm și te lau și pe tine în sus și te duceau la mama naibii. Cred că partea cea mai grea e mersul pe strada principală, înainte și după asta e apă de ploaie – dar nu prea multă, că în Mordor, nu-i prea bună – aveam să aflu asta câteva luni mai târziu.

Și, la un moment dat, de pe strada principala, facem dreapta, spre o altă străduta… S.O.S., WARNING, S.O.S!

O altă senzație de milioane avea să mă năvălească: străduța pe care se afla apartamentul Ancuței îți dă un feeling atât de real încât ai putea să juri că te afli pe una din străduțele Costineștiului care te conduc spre plajă. Încă o dată un episod de: S.O.S.! Wowowow! Warning! Unde îmi e costumul de baie? În mod clar, acasă.

După ce mi-am revenit din această senzație minunată, intrăm în clădire și hop-hop câteva trepte până la ușă. Tadaaaam! Iată prea-minunatul apartament al Ancuței! Odată intrat în el, chiar ai senzația unui Mordor ce ți se închină la picioarele tale, tu fiind regina unui popor ce abia așteaptă să fie condus. Sora mea era în culmea fericirii – mai mult ca sigur avea același sentiment ca și al meu.

Apartament primitor, intim, plăcut, duș puteai face cât voiai, foenul și prosopul îți veneau ca bonus, balcon de stat la povești și contemplat: „Sigur nu-i plaja în direcția aia? Ești sigură-sigură? Da’ ai fost până acolo?“, apoi o tură de râsete. Somn și voie bună – salteaua fiind perfectă, iar gazda fiind mega-cute încât îți dă și cheia de la apartament ca să poți să dormi pân’ la cât vrei. Vinul și ciocolata parcă picau din cer, când credeai că ai păpat tot, gazda mai face un Hocus-Pocus și mai apar încă-o sticlă și-o tabletă de cioco!

Și iată cum… Mordorul este, cu siguranță, o alegere bună pentru o noapte, două în Bucureștiul mult agitat! De vis!