Oameni care trec prin Mordor – Episodul Miruna

Guestpost by Miru

Întrucât mi s-a cerut să fac un guest post din seria “Oamenii care trec prin Mordor” sau cum vrea Anca să îi spună, here I am, writing this down. Disclaimer: amestec româna cu engleza cam cel puţin o dată pe paragraf, aşa că bare with me.

Ca să explic puţin contextul, eu de vreun an încoace m-am jucat de-a “Păsărică, mută-ţi cuibul” de vreo 4 ori, aparent de fiecare dată într-un loc diferit: 2 luni în Berlin, vreo 4 în Szczecin, timp în care oricum mergeam cam din două în două săptămâni înapoi în Berlin pe diverse motive, încă vreo 5 luni în Bucureşti, iar acum o lună în Popeşti Leordeni, sau Mordor, sau mai concret, în Chateau de Mordor.

Cam fiecare din mutările acestea mi-au dat un sentiment ciudat, că pornesc iar într-un loc nou cu care trebuie să mă obişnuiesc repede, să-mi găsesc locul unde pot munci, că de fapt e gălăgie şi nu pot munci, în general un sentiment mic de anxietate, uneori puţin inexplicabil. În ziua când a trebuit să mă mut în Chateau, Anca a venit să mă ajute să car bagajele. Nu au fost multe, din fericire, deci eu sper că nu mă înjură prea mult că am pus-o (nu prea a avut de ales, ce-i drept) să vină după mine şi nu m-a putut aştepta la Chateau cu o pelerină de vampir, cu o replică de filme şi un “w” pronunţat germanic, “Welcome, I’ve been expecting you.”.

În taxi, în drum spre Chateau, simţeam că mă îndrept spre ţară, văzând uşor, uşor cum blocurile de pe marginea drumului cam dispar, rămân doar căsuţe sau blocuri mai scunde şi intrăm într-o zonă nu foarte asfaltată. Ce-i drept, Anca m-a ameninţat că în momentul în care va ploua puţin, s-a cam terminat distracţia şi e timpul să scoatem cizmele de gumă pentru a putea trece prin deşertul de praf transformat în mlaştini de noroc/noroi şi a ajunge la magazin ca să luăm o pâine sau o gumă Turbo (care, hey, se găseşte şi în Mordor). Încă nu a fost cazul, am avut noroc de vreme însorită, care apropo, aici e suportabilă fără aer condiţionat.

Cam după 10 minute după ce ne-am setat regulile de bază din Chateau, ce-ar mai trebui cumpărat şi alte cele, ne-am pornit pe drum spre Mega Image-ul de aici, care nu se află la fiecare colţ de stradă ca în Bucureşti. E doar unul la 20 de minute, ceea ce mi-a oferit destul timp şi drum pentru a vedea scurtăturile prin boscheţi, terasele unde stau toţi muncitorii cu bronzul specific perioadei şi saloanele de înfrumuseţare care au nume de prostituate. Mersul prin boscheţi a fost interesant, cu atât mai mult când la întoarcere, un muncitor a trecut pe lângă noi şi  părea ca se ţine de…curea. Nimic ameninţător, dar destul cât să ştiu că nu voi merge niciodată pe acolo singură.

Sursa foto: http://instagram.com/mirunash

Drumul spre Mega Image era pavat cu nişte clădiri imense, comuniste şi industriale, iar staţia de metrou din zonă arată aproape asemănător cu gara din Bacău. Cel puţin ca mărime. Ceea ce mă face să mă gândesc că de aia au şi hotărât să facă staţia de metrou aici, pentru că era deja o gară construită şi era inactivă de mult timp, might as well get something out of it. Strada mai găzduieşte şi diverşi şoferi care se hotărăsc să fie amuzanţi şi să claxoneze după fete, că doar ce, that’s what drives chicks craaazy. Din fericire, aruncăm doar un eye roll şi mergem mai departe.

Cert e că, lăsând deoparte toate mişto-urile, Mordor oferă nişte avantaje foarte frumoase. De pe balconul de la Chateau ai senzaţia că eşti la mare, e linişte destul de multă şi te poţi concentra să faci cam ce vrei tu, ai toate avantajele tehnologice cât să nu te simţi depărtat de civilizaţie, dar e curaţenie pe străzi şi oamenii par să respecte asta. În Mega Image, am senzaţia că doamna de la casierie pare mai de ajutor decât celelalte casieriţe pe care le-am mai întâlnit, în acelaşi timp parcă puţin mai obosită, dar încă are destulă energie pentru a face un dialog scurt cu farmacista de la coadă, din spatele meu, că trebuie să treacă pe la ea din cine ştie ce motiv personal. Aici, ca în orice spaţiu geografic mai restrâns, lumea pare să fie mai atentă cum vorbeşte şi cum se comportă. Which is not as bad as I thought, parcă nesimţirile fără rost nu îşi au locul aici.

All in all, mi se pare mai paşnic aici. Şi totuşi, eşti la jumate de oră de staţia de metrou de la Unirii, ceea ce înseamnă că poţi oricând să ieşi cu cineva la o bere, fără să fii restrâns de limite geografice. Deci avantajele de a locui în capitală nu au dispărut în orice caz, însă, te poţi depărta de toată agitaţia de acolo pentru a face ce vrei tu, în ritmul tău.

Până acum e plăcut aici şi discuţiile mele cu Anca de pe balcon care se întind până la 12 noaptea câte în lună şi în stele, fac tot haosul de un an încoace, din punct de vedere al mutărilor puţin mai dulce (sau mai amărui, pentru că mie îmi place să beau beri belgiene, pe când ei îi place mai mult vinul).

PS: Cred că îi place Ancăi să fiu aici, mai vine din când în când la mine cu laptopul, cu o voce de copil speriat care nu ştie ce să facă, strigând “Mirunaaaa, de ce îmi apare astaaaa?”. Aşa îmi plătesc eu chiria la ea pe o lună, consultant IT. Not a bad trade, ce să zic.