Oameni care trec prin Mordor - Episodul Diana

Oameni care trec prin Mordor – Episodul Diana

După 1, 2, 3 episoade de „Oameni care trec prin Mordor”, a venit vremea și Dianei, o fată pe care-o știu și mi-e prietenă de vreo 16-17 ani de zile (din totalul de 23). Locuiam la scări vecine. Țin și acum minte că trebuia să „jur pe roșu” cum că nu mă voi mai juca cu băieții de la C, ci voi rămâne fidelă fetelor de la scara B. Ce vremuri. Revenind la guestpost-ul dragei mele…

Eu și Mordor-ul sau casa mea departe de casă

Am avut onoarea să fiu prima care vizitează micul univers al Ancuței, pe vremea când încă mai mirosea a var proaspăt și certurile erau în toi cu cei de la gaz. Au trecut multe vizite și mult timp de atunci, așa că nu mai știu dacă era vară sau iarnă, dar de cele mai multe ori drumul până acolo e anevoios, ori prin mlaștini de toată frumusețea ori printr-o ceață de praf într-o căldură toropitoare. Și bineînțeles, atunci când se construiește ceva, la pachet vin și muncitorii cu ale lor fluierături flatante (păi cum altfel?) și căței adorabili în găști de cel putin 10, care te mai pun să faci mișcare când se hotărăsc, spontan, să alerge după tine. Pe vremea aia, nu erau nici magazine, nici urme de locuitori, cu excepția unor mașini care își făceau drumul pe strada principală (da, există așa ceva), așa că nu prea știai la ce să te aștepți. Acum, însă, sunt și magazine alimentare și farmacii, ba chiar și câte un salon de înfrumusețare, așa că șocul inițial e mai mic (asta pentru cei care vor avea onoarea în viitor). Dar să lăsăm peisajul. E important, dar cu adevărat nesemnificativ în comparație cu frumosul apartament al stăpânei.

Eu, de cand mă știu, am avut un sentiment ciudat când mergeam în vizită la cineva pentru prima dată. Deși vreau mereu ca oamenii să se simtă ca acasă atunci când vin la mine, eu fac exact opusul până mă obișnuiesc cu locul. Stau într-un colț, îmi cer voie pentru orice și în niciun caz nu mă uit prin sertare, dulapuri sau orice altceva care nu e la vedere. Ei bine, aici a fost complet diferit. Încă de prima dată mi-am lăsat lucrurile peste tot (semn că mă simt ca acasă) și mă serveam singură cu cafea, mandarine sau lapte demachiant. Este, în primul rând, firea Ancuței, care este una din cele mai primitoare persoane pe care le cunosc, dar și felul în care și-a transpus personalitatea în micul ei univers. O să găsești un bar, un bean bag, o lustră cu scoici, pereți de culoarea mării, o saltea de yoga în baie pe care să o întinzi pe jos când faci duș și o multitudine de căni simpatice, din care e prea greu să alegi. Mobila e simplă, modernă, practică și e în echilibru perfect cu spațiul liber. Toate camerele sunt spațioase, dar în fiecare colțisor în care te uiți găsești câte puțin din Ancuța: pe frigider sunt poze, magneți si bilețele, în dormitor un teanc de badge-uri de la o groază de evenimente, pe rafturi cutiuțe cu amintiri, cadouri și alte bucăți din trecut care sunt la fel de vii ca acum câțiva ani.

Acum, nici nu mai încape îndoiala că Chateau de Mordor este a treia mea casă (ar fi a doua, bineînțeles, dar situația e de așa natură) și Ancuța este cea mai minunată colegă de apartament (pentru că „gazda” sună prea formal și nu are ce căuta în acest context). Așa că, dacă nu ai ajuns încă pe la ea, ar trebui să te grăbești. Ceva îmi spune că, în scurt timp, ne vom întrece serios pe apartmanetul ei cozy și prioritate la cafea și soare din balcon.