Importanța unui role-model

Importanța unui role-model

Sper ca postarea asta să fie, pentru tine, cel mult melancolică, de te pune pe gânduri, și nu înfricoșătoare. Fiecare-și apreciază familia, prietenii, amicii cum vrea. Unora le pasă, altora nu. Cine sunt eu să îi contrazic? Dar acum vreau să-ți vorbesc scriu un pic despre importanța modelelor (reale sau fictive) ce construiesc o persoană. Atât cât știu și eu, la cei 24 de ani proaspăt împliniți.

Ești mic, da? Mic, mic. Părinții sunt singurii pe care-i știi și-i recunoști. Și de atunci încerci să le imiți fiecare gest pe ei îl fac. Nici nu pui la îndoială că nu ar fi ceva bun. Ei țipă, tu țipi. Ei te giugiulesc, scoți și tu niște sunete adorabile. Monkey see, monkey do.

Ești un picuț mai mare, poți să mergi și să vorbești cât de cât. Începi să te prinzi și să realizezi că dacă părinții, bunicii te ceartă, nu e de bine. În loc de „hai să nu mai fac prostii”, aplici metoda „eu fac tot cum vreau eu; dacă nu află ce fac, m-am scos!”. Și așa începi să înveți, experimentând, fără să conștientizezi dinainte consecințele. Pui mâna peste aragaz, te frige. Eu de exemplu am trei întâmplări de genul ăsta. Mi-a povestit mama că m-am gândit eu la un moment dat să sar de pe un fotoliu pe altul. Bineînțeles că n-am nimerit fotoliul numărul 2 și am dat cu capul de el, începând să zbier că nu mai aveam un dinte din față. Că, deh, mini-Anca nu știa să aprecieze distanțele atunci. Altă dată mama mi-a zis să nu mâzgălesc pereții cât o să fie ea plecată, așa că am decorat covorul persan cu creioane cerate (ce mișto erau alea!); pereții au rămas curați, deci am ascultat-o pe mama. Îmi amintesc un alt episod (deci eram un picuț mai mare) când am sărit de pe un scaun ținând o umbrelă deasupra capului, sperând la o aterizare mai ușoară; ce? că doar cei din desene nu mint! Și tare dezamăgită am fost când am observat că nu are niciun efect și că m-au fraierit niște personaje animate.

jungle book

Intri la școală, iei contact cu învățătoarea (apoi cu profesorii) și cu niște copii care par mai destupați la minte decât cei de la grădiniță. Asta e perioada în care vrei să pari ascultător, că doar părinții nu sunt lângă tine. Spre deosebire de acum câțiva ani, aici ai de făcut teme și de impresionat învățătoarea. Ești la vârsta în care ai mult prea multă energie pe care trebuie să o descarci cumva. Așa că în pauze alergi de nebun prin curtea școlii. Eu jucam fotbal (ma rog, cu bidoane pe post de minge) cu băieții, iar în timpul orelor, dacă voiam un pix de la colega din prima bancă, mă ridicam și mă duceam să iau pixul. Învățătoarea mea (doamna Zăvoi, dacă citiți cumva asta, tot respectul și vă mulțumesc!), după ceva discuții cu părinții, și-a dat seama că ideea cea mai bună e să mă lase-n legea mea să-mi iau ce bazaconie vreau din capătul celălalt al clasei, pentru că după aia voi sta cuminte și nu-i voi mai deranja ora. Am mai crescut un pic și eram numai ochi și urechi la văr-miu ce-mi cânta la chitară Coldplay, Vița de Vie sau Baniciu și cu care cumpăram CD-uri piratate.

Într-o clipită ajungi la liceu, unde încep și responsabilitățile (mai mici sau mai mari) și pubertatea. Știi teoretic ce e bine să faci, din ce ți-au tot zis părinții și bătrânii. Nu fura, nu da în cap nimănui, nu copia la școală, etc. Dar ești la vârsta în care ești cel mai tare din parcare, în care nu asculți de nimeni și tu ești boss-ul care face regulile. Deci cui îi pasă de ce s-au chinuit ai tăi să te învețe? Dumnezeul tău acum e fata aia/băiatul ăla dintr-a doișpea și încerci să fii la fel de șmecher că ea/el. Profa mi-a pus 2 la chimie în liceu pentru că am mutat 2 substanțe într-un berzelius gol având în vedere că „în cerința experimentului nu scria că trebuie să le combini într-un recipient gol”. „Da’, doamna, nu scrie nici că trebuie amestecat într-unul din cele două” nu a mers. Dar noi eram ăia vinovați, evident, pentru că eram mici și proști. La informatică am avut niște incompetenți de profesori care nici măcar limba engleză nu o știau și pronunțau „maicrosoft ord” la „Microsoft Word”, de exemplu. Așa că toată clasa aștepta de la noua noastră colegă (care avusese o super profă căreia îi păsa de elevi și știa să explice pe înțelesul lor) rezolvarea subiectelor și apoi le pasam în toată clasa. Stând în ultima bancă, îmi amintesc și acum cum trimiteam fițuicile mai departe prin spatele bradului de Crăciun. Sau, când nu era perioada „Fie ca”-ului, rașchetam ficusul de lângă mine cu bazaconiile ce trebuiau reținute mot a mot. Pe principiul „dacă nu am un prof care să știe să predea și să ne motiveze, de ce să mă mai chinui?”

La facultate e deja altă viață în care simți nevoia să scapi de tot și de toți. Pleci din provincie și-ți petreci nopțile-n chefuri și beri cu prietenii. Abia acum îți pui întrebări despre viitorul tău. Îți place ori ba ce înveți în facultate? Te vezi lucrând în industrie sau nu? Dumnezeul tău acum e acea persoană mișto din domeniul ales de tine, acel guru adorat de toată lumea. La fel vrei să ajungi și tu. Sigur are și mulți bani!

Dar pe lângă toți acești „dumnezei” prezentați până acum, mai sunt unii de care-ți dai seama destul de târziu că sunt factori importanți în dezvoltarea ta ca om. Actorul X sau trupa Y fără de care nu știi cum ai supraviețui. Cât încă eram la grădiniță, am înțeles că punea tata Pasărea Colibri, Phoenix, Pink Floyd la pickup și stăteam cu el întinși pe covor ascultând minunățiile. Tristă-am fost după moartea lui Pittiș. Ani mai târziu s-a dus și Michael Jackson (tot văr-miu mi-a făcut cunoștință cu muzica lui) cât eram în liceu. Vara trecută a murit și Robbin Williams cu tot hazul lui din comedii cu tot. Ciuda mea cea mai mare e că au plecat tineri, cauza nefiind bătrânețea, ci depresia, drogurile, doctorii tâmpiți.

De ce am ales sa scriu despre asta? V-am mai spus cât de mult ador F.R.I.E.N.D.S. Au trecut 20 și ceva de ani de la lansarea primului episod, iar eu tot în replici din serial vorbesc cu oamenii. Văzusem recent o poză cu ei pe net (și mi-e ciudă că nu o mai găsesc) și scria ceva de genul „la un moment dat va muri unul din ei, iar copiii mei nu vor știi de ce părintele lor revede plângând un serial vechi de câteva decenii”. Și mai mult ca sigur așa voi ajunge și eu când se va întâmpla asta. Când vor începe să plece modelele cu care ai crescut, care te-au învățat să zâmbești, să-ți găsești visul și să te ții de el și, mai ales, să-i ții la piept p-ăștia care ți-s dragi de mori.