Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Uite o întrebare pe care o tot auzi de pe la 5-6 ani, indiferent că acum ai 10, 18, 22, 30,… de ani. Și îți schimbi răspunsul după fiecare etapă importantă a vieții. Cel mai probabil când erai mic visai să ajungi astronaut. Ajungi la școală -> doctor/matematician/profesor. Dai de pubertate și de șmecherii fițoase -> patron/nevastă de fotbalist. Ești licean cu părinți și profesori care te-ntreabă nonstop „Te-ai hotărât la ce facultate vrei să dai?”. Tot un fel de „Ce vrei să te faci când o să fii mare?” e și asta, doar că intervievatorul nu mai are zâmbetul pe față, ci poker face serios și responsabil. Ești mândru licențiat și acum te întrebi singur „OK, acum ce naiba fac cu viața mea?”

Când ești mic poți să juri că meseria aleasă de tine e cea mai super și că nu o să te răzgândești niciodată, niciodată. Apoi glumești cu prietenii și-ți faci deja planuri la care din ei vei merge când te doare-o măsea, când îți iei amendă, când vrei să-ți organizezi nunta, când vrei să-ți cânte careva la nuntă, când vei divorța de bărbat, când intri în depresia post-divorț, etc.

Apropo de meserii, da’ meseria meserie. Când ai auzit ultima dată pe cineva care zice: „Eu vreau să mă fac pantofar. Bă, îmi place de mor să recondiționez pantofi, să-i lustruiesc, să bag cusătură nouă!”? Bunica unei prietene i-a spus la un moment dat: „Am o valiză sub pat tot timpul. În ea am câteva haine groase, câteva subțiri și niște ațe și ace de cusut; dacă voi fi deportată cine știe pe unde, trebuie să știu o meserie cu care să mă descurc de urgență.” Nu mai vrea nimeni să fie croitoreasă, ceasornicar, tâmplar, lăcătuș. Astea sunt meserii uitate pe care unii le iau în râs și-n batjocură. „Ce naiba?! Doar am 2 facultăți și 3 mastere la activ și sunt șef de șef într-o corporație.” Dar cine-și plânge în pumni când are nevoie urgent să scurteze rochia de bal în miezul nopții?

Momentul în care „vei fi mare” pare foarte îndepărtat când ești mic, pare dintr-un alt univers. Mamă, chirurg? 6 ani d-aia cu încă 6 ani d-aialaltă… Dar fără să-ți dai seama ajungi în punctul în care te autodepășești de fiecare dată și devii din ce în ce mai bun.

Și e fain când începi să recomanzi diverși prieteni cu care-ai crescut sau pe care i-ai cunoscut în facultate; să-i recomanzi din punct de vedere profesional, pentru că știi că fac treabă bună și sunt serioși, nu pentru că ai ieșit la o groază de beri cu ei și că-s caterincă. E cam riscantă treaba asta cu amestecat borcanul Job cu borcanul Prieteni, dar trebuie să o gândești la rece să-ți dai seama dacă e un win-win situation ori ba.

Eu îmi observ progresul și cât am învățat de 7 luni de când lucrez pe bune. Și cel mai frumos e când primești feedback sincer și constant. Ce dacă ai făcut o prostie sau ai uitat să faci o chestie? Îți tragi una peste cap, remediezi problema și nu mai repeți greșeala. Dar și când vine la tine șeful și-ți zice că ai făcut treabă bună sau clienții/speakerii/participanții lăudând profesionalismul din organizarea evenimentului. Mamă, mamă, ai ego-ul până-n cer!

Și e un sentiment atât de frumos!