Bip și te sun eu!

Bip și te sun eu!

Țineți minte când erați mici și părinții vă făceau cunoștință cu alți copii? „Anca, ea e Marcica, fata Lenuței de la parter. Vezi să fii cuminte, să nu vă certați, să nu vă bateți!” Și trebuia să ai grijă de prietenia aia ca ochii din cap.

Eh, la fel s-a întâmplat și prin 1997, dar nu bag mâna-n foc. Tind să cred că nu eram încă la școală, aveam vreo 6 ani. Mă iau ai mei la o reniune generală la nivel de rang înalt între reprezentanții celor trei Pintilii… în sufragerie.

Anca, ia uite ce ți-am adus. Ăsta de aici este un telefon mobil, primul tău telefon mobil. Vezi ce frumos e?

E gaaalbeeen!!

Da, e galben, dar hai să-ți spun și cum funcționează. Fii atentă, doar două butoane din astea merg: ăsta verde și ăsta roșu. Când te sun eu, apeși pe butonu’ verde și răspunzi. Când vrei să mă suni, apeși pe verde, aștepți să se audă un „bip!” și apoi apeși pe roșu. Da? Bip și te sun eu.

După ce le-a venit factura pe fix de vreo două ori mai mare ca deobicei (pentru că mini-Anca suna la teleshopping), acum le înțeleg obsesia cu „bip și te sun eu”.

Primul meu telefon a fost mai mult fix decât mobil întrucât avea locul lui special în casă. Pe frigider. Probabil ai mei se gândeau să nu-l am tot timpul la vedere, să muncesc pentru a putea pune mâna pe el. Ah, și bijuteria familiei nu avea voie să iasă din casă. Telefonul, nu eu.

ericsson

Parcă ăsta era (Sursa foto)

Oricum, eu am un ghinion maxim cu telefoanele. Am fost mândră proprietară a unui HTC nou superb vreo 6 luni până când mi l-a furat careva în Vamă în 2013 (încă plâng după el), mobilul primit la majorat l-am scăpat în toaletă, displayul primului smartphone s-a bulit pentru că s-a urcat cineva pe mine cât aveam telefonul în buzunar și alte cele…

Răspunde și tu provocării celor de la Computerblog și povestește-mi despre primul tău telefon mobil. Dă bip și te sun eu Lasă comentariu și-ți răspund eu.