Aventurile din nonstop

Aventurile din nonstop

Pe mine nu mă interesează că eşti CEO la o corporaţie sau vinzi cartele Metrorex, prima oară te tratez în același fel. Cu respect. Zâmbesc, îți spun „Bună ziua!” și apoi ce am nevoie de la tine. Dacă ești și tu drăguț, continui în același mod. Dacă devii mârlan, nu începe să mă iei la împins vagoane că de ce mă comport nașpa cu tine și-ți răspund în doi peri. Să vă povestesc noua mea pățanie.

De curând am stat o săptămână întreagă pe la Lujerului la niște prieteni. Aproape zilnic mergeam la un nonstop de pe lângă ING-ul din zonă să mai iau una alta, o pâine, o bere, de-ale gurii. Pentru nu știu ce motiv, au trei case de marcat diferite, fiecare într-o zonă separată a magazinului. Problema e că dacă vreau o ciocolată și o telemea, trebuie să stau la două cozi întrucât sunt în capete diferite ale magazinului. Înțelegeți voi ce vreau să zic. Iar având în vedere că nu e magazinul la care mă duc zilnic, nu știu exact la ce casă de marcat să mă așez dacă vreau, spre exemplu, semințe. Asta este problema numărul 1.

Problema numărul 2 este că una din vânzătoare mi se adresa de fiecare dată ca ultima scârbă. De asta am și botezat magazinul „La Scârbe”.

A treia chestie care m-a scos din sărite e că te fac prost pe față. Eram la coada cu dulciuri. Văd că aveau două tipuri de ecler (ecler și ecler cu ness) și două tipuri de covrigei vrac (covrigei și covrigei cu mac). Ajung într-un final la Scârba Supremă:

– Sărut-mâna! Vreau și eu două ecleruri simple, vă rog!

– (cu fața ei de scârbă, evident) N-avem.

– (mă mai uit o dată în vitrină, poate mi s-a părut mie) Păi cum? Că le văd aici…

– Alea sunt cu ciocolată, doamnă. Celelalte cu ness.

– Da, de alea vreau. Am zis că sunt „simple” pentru că nu le vreau pe cele cu ness (duuuh)..

Împachetează ea eclerurile ne-simple cu talentul unui copil de 3 ani.

– Altceva?

– Da, covrigei simpli de vreo 3 lei, vă rog.

– N-avem.

– (iar mă uit în zona de vrac și mi se face click-ul în cap) Atunci vreau covrigei de 3 lei d-ăia care nu-s cu mac.

– Da, din ăia avem.

Și ultima treabă e că nu dau bon fiscal fără să le ceri. Am nimerit o singură dată o tanti cu părul albastru care chiar a fost simpatică și mi-a dat bonul din proprie inițiativă. Dar în rest n-am mai primit (n-am intrat de multe ori „La Scârbe”-n nonstop, dar având în vedere că de fiecare dată am stat la minim două cozi, e ca și cum veneam de două ori pe zi). Așa că, Anca, punându-și cel mai fals zâmbet pe moacă, numai de-al dracu’ le cere bonul fiscal.

Ultima oară când am intrat „La Scârbe” s-a întâmplat ceva sublim. Aveam o listă cu mine pentru că mai luam niște produse și pentru alți prieteni și deja știam tactica. Mă duc la dulciuri, stau la coadă, iau ce am nevoie, dau banii, mă mai uit un pic la Scârba Șefă, cer bon, își dă ochii peste cap. Cât „bate la casă”, o întreb „Nu vă supărați pe mine, dar de ce aici nu mi se dă bonul niciodată fără să-l cer?” Stă un pic, și-mi trântește un „Păi nu-l ia nimeni”. Wow, frumos, n-am ce zice.

Bun, mă mut la coada cu răcoritoare, beri și alte chestii. Iau vreo două beri, un suc și nu mai știu ce alte prostii. Chiar și după ce am plătit cu cardul le-am cerut bonul, specificând că e musai să știu după câți bani să cer și de la cine, pentru că iau pentru mai mulți oameni. Ies din „La Scârbe” și mă uit pe bon:

bon

Merci, ești o scumpă…