Am fost obligată să plătesc

Am fost obligată să plătesc

Sunt o persoană destul de aiurită. Mă împiedic pe stradă, câteodată îmi iese pe gură un gând proaspăt format fără să-l analizez înainte și arunc la gunoi și bonurile fiscale ale unor cadouri, uitând că poate e nevoie de retur la magazin. La un Crăciun în familie am primit și o bancnotă de 100 lei care a ajuns în coș cu celelalte ambalaje și hârtii rupte.

DAR: mulțumesc ăluia de sus (dacă există) că după nouă ani de tenis am rămas cu ceva reflexe, de exemplu să pun mâinile în față când văd că se apropie podeaua de mine. Sau îmi dau seama după că poate nu trebuia să spun acel lucru și-mi cer scuze persoanei data viitoare când o văd. Sau să am o mamă care a lucrat toată viața ei în vânzări, explicându-i cu motive bune doamnei de la casa de marcat că fiică-sa n-a fost atentă, a aruncat bonul cadou, să se uite pe camere să vadă că am cumpărat acel produs în ziua X ora Y. Dacă merge, bine. Dacă nu, nu. Aia e, m-am învățat minte.

Când aveam 13 ani am fost trei săptămâni în Franța la un program d-ăsta cu schimb de experiență. Nimeni din grupul nostru n-a plecat să învețe mai bine franceza, vă spun sigur. A fost ca un Erasmus, numai că eram prea mici să bem sau să mergem în cluburi. În fine, fiecare pui de român a stat la câte o familie de acolo. În ultima zi, „mama” mea m-a dus în varianta lor de Mega Image să-mi ia de haleală pentru drum. Dar am văzut și un magazin cu CD-uri. Vă amintiți acele discuri cât palma cu o gaură în mijloc? Atenție! A nu se confunda cu gogoșile! A nu se băga în gură! Se numesc CD-uri și ascultai muzică la ele.

Revenind, o întreb pe mama închiriată dacă putem intra să mă uit la ce CD-uri au ăștia acolo. Zice da, intrăm amândouă. După vreo cinci minute văd un dublu CD cu Kylie Minogue. Nu-mi plăcea genul ei de muzică, dar mi-am amintit că tata făcea mișto de ea și-i zicea „Miloaga”. Îl întorc, mă uit de curiozitate să văd câte piese din acel best of știu. După alte cinci minute, văd că tanti mă aștepta în fața magazinului. Eram gata de plecare, mă duc la ea să mergem acasă. 

Discuție în franceză. După cum ziceam mai devreme, nu am învățat prea multă franceză acolo, deci acum nu prea mai știu nimic:

Ea: Cu ce e ăsta?

Eu: Ce anume?

Ea: CD-ul pe care ți l-ai cumpărat?

Și văd că țineam în mână prostia aia de Kyle: Best of. În primul rând, am înlemnit. În al doilea rând, nu înțelegeam cum nu mi-am dat seama că nu l-am lăsat înapoi pe raft. Și, în al treilea și cel mai important rând, de ce n-au piuit rahaturile alea de la ieșirea din magazin?! Ea văzuse că m-am făcut verde-albastră la față (deci clar nu era cu intenție), dar mi-a zis să-l bag în geantă și să plecăm. Și acum o am pe Miloaga acasă la Bacău, dacă vă interesează. Cel mai probabil tot în țiplă e.

Dar revenind la ce voiam să vă povestesc de fapt

Acum două zile am intrat într-un anticariat să căscăm gura la niște cărți. Înainte de ieșire, am văzut o cană de ceai super simpatică, cu un urs pe ea. Planul era următorul: s-o iau în mână și să iasă pe gură un „oaaa, uite, are linguriță cu lăbuță de urs!!” Dar nu observasem că avea și capac d-ăla să-ți faci infuzie. Și la mine-n cap ziceam „nu te sparge! nu te sparge!” în timp ce vedeam în slow motion cum cade capacul vieții. Și uite așa a trebuit să plătesc tot produsul. Dar, vorba lui, bine măcar că e o cană drăguță.

Sunt de părere că niciodată n-ai prea multe căni, perne, agende sau stick-uri de memorie. Pe de altă parte, dulapul meu de căni arată cam așa. Deja am pahare de suc în căni de cafea în halbe de bere.

Dar mă bucur că acuș fac 27 de ani și e prima oară când sparg ceva într-un magazin. Am rezistat eroic până acum. Am datele mele în pagina de Contact dacă vreți să-mi faceți statuie.