All I need is Vitamin Sea

All I need is Vitamin Sea

Dă play aici, las-o să cânte pe fundal și apoi revino la articol.

Scriu acum cât încă e caldă povestea. Abia m-am întors acasă și vreau înapoi. Înapoi la soarele de 30°C, la nisipul de sub talpă și la sarea din păr. Parcă de fiecare dată când merg la mare e din ce în ce mai fain. Da, nu mai sunt aceleași tipuri de distracție și energie ca-n liceu. Acum e altceva. Pentru că au trecut nouă ani de când am fost prima dată fără părinți. Și e normal ca nebuniile de atunci să se schimbe în timp. La fel ca Vama, pentru că de acolo am venit.

Da, toți spuneți că s-a stricat Vama. Și poate că așa e. Dar eu prefer să spun că „s-a schimbat” și e normal să se schimbe. E adevărat că nu mai e plaja aia virgină doar cu pescari și scriitori căutându-și inspirația pentru următorul vers. Ca orice loc/serviciu/obiect, parcă era mai bine la începuturile lui. Dacă are potențial, vine băiatu’, bagă niște bani pentru a face mai mulți bani mai încolo. Preferabil să fie ceva nou, dar în același timp să păstreze autenticitatea. Pentru că business-ul e business. Vama parcă era mai faină acum zeci de ani la fel cum îți plac mai mult sarmalele mamei tale deși ai mâncat și la hotel de cinci stele. E subiectivă rău treaba.

Recunosc că mie-mi place Vama și când e full și când e pustie. Acum vreo câțiva ani am prins și Folk You-ul și următoarele 3-4 zile. Și mi-a plăcut maxim când era nebunie la Goblin ori Expirat, dar și când eram singurii ce făceau umbră la becul din fața Stufului. Când mă duc la mare, sunt pregătită să stau la cozi, să aud copiii plângând pe plajă sau să văd oameni în toate stările de ebrietate. Și nu mă deranjează asta. Dar dacă se întâmplă să am un copil între ciocan și nicovală, ori mă uit urât la părinții ce nu fac absolut nimic pentru a încerca să-l liniștească, ori mă mut mai încolo dacă aceștia par că fac tot posibilul, dar copilul tot nu dă niciun semn să tacă. Pentru că așa-s copiii mici și pentru că sigur așa făceai și tu, urlai câteodată fără niciun motiv.

Și ce dacă au apărut hoteluri scumpe, corporatistule? Dacă ai bani și acolo te simți confortabil (cu baie, piscină și all-inclusive), de ce să nu închiriezi o cameră?

Și ce dacă Vama e la fel de scumpă ca Mamaia (asta din auzite; n-am mai fost de peste zece ani acolo), iar bugetul tău e mic, studentule? Vii cu-n tren sau „ia-mă, nene”, având la tine un cort, sandviciuri, zacuscă și vinul făcut de bunica.

Și ce dacă se pune din ce în ce mai mult Skrillex și nu AC/DC, rockerule? Stuful te așteaptă să-i dansezi.

Și ce dacă e coadă de 20 persoane la clătite, pofticiosule? Revino la noapte când lumea se bâțâie pe faleză.

Nu te mai plânge atâta, că dacă vrei cu adevărat, găsești o metodă prin care să rezolvi problema și să te simți bine. De exemplu, pentru mine contează mai mult cu cine mă duc la mare, decât ce voi face pe acolo. Anul ăsta ne-am zbențuit la terase, dar am și stat într-o seară doar la cazare să jucăm cărți, să bem o bere (bine, două; hai trei; cred că au fost mai multe, totuși) și să povestim cretinătăți din copilărie deși ne știm de atâția ani.

Aducând firul poveștii în perioada liceului când frecventam Costineștiul, tot ce făceam atunci era să așteptăm ca toată gașca să fie gata pentru mers la plajă, să așteptăm ca toată gașca să fie gata pentru masă, să așteptăm ca toată gașca să fie gata pentru ieșit în White Horse. Pentru că noi când mergeam la mare ocupam două-trei compartimente de tren. Și făceam, nene, vreo nouă ore de la Bacău. Țin și acum minte, era un singur tren direct de dus și unul de întors. Era un chin pentru tata să rămână treaz până la ora aia din noapte pentru a mă duce la gară. Și, deh, dacă eram atâția oameni, dura o veșnicie să se machieze/aranjeze/dușuiască/îmbrace toate fetele. La băieți era mai lejer, bineînțeles. Și pe cuvântul meu că mă distram în fiecare an!

Și acum, pentru că am simțit că am îmbătrânit (vorba vine), dacă am chef să dansez toată noaptea pe plajă și să iau cluburile la rând, vreau să știu că am unde. De asta nici nu vreau să mă duc momentan doar în Eforie, Jupiter ori Saturn, unde e liniște și nu există șanse să-mi cadă niciun tip beat pe prosop. Pentru că e plictisitor rău seara. Ce altceva poți face acolo pe lângă plimbat pe faleză și mâncat porumb fiert?

Te întrebi de ce mă duc în Vamă deși „s-a stricat”? Pentru că mă amuză creativitatea băieților de a cere 1 leu (am văzut de la „Dă-mi un leu și latru ca un pechinez” până la tipul de anul ăsta ce era costumat într-un Minion), pentru că încă nu mă deranjează dacă mănânc la „împinge tava”, pentru că timp de un an stau cu poftă de-o Supată sau Ciori Perverse de la clătitărie. Pentru că mi-e de ajuns să-l iau de mână și să stăm cu picioarele-n mare. Pentru că, deși nu mănânc pește, la Cherhana au cel mai bun vin al casei și pâine cu mujdei de se merită toată așteptarea pentru ca prietenii mei să dezoseze peștele din farfurie.

Și vine momentul ăla din drum spre București când ești bosumflat că trebuie să-ți faci din nou unghiile bulite de nisip, să-ți pui hainele din rucsac la spălat, să nu uiți să-ți plătești întreținerea, să-ți speli sarea din păr și să te plângi că ți se belește pielea de pe nas.

Nici nu știu dacă să mă chinui să-mi scot nisipul din teniși ori ba…